Numele ”ambrozia” derivă din greaca veche, de la cuvântul ”ambretos” care înseamnă ”nemuritor”. În mitologia greacă se vorbește despre un elixir dătător de viață, o licoare miraculoasă, asemănătoare nectarului, numită ambrozie, pe care o beau numai zeii și despre care se credea că oferă nemurire. Un sâmbure de adevăr există în miturile vechilor greci pentru că nectarul, având la baza preparării lui mierea și polenul, conține esențe naturale care ajută organismul uman și îi dă substanțele hrănitoare necesare. Numele de ”ambrozie” îl poartă și o plantă erbacee, care în zilele noastre intră în categoria buruieni, dar care este stârpită de oameni tocmai pentru că are prea mult polen. Polenul ei, în loc să fie transformat de albinele lucrătoare în miere, fiind prea mult este împrăștiat de vânt și produce alergii respiratorii. Se cuvine să cunoaștem această plantă numită ”ambrozie” producătoare de foarte mult polen, dar pe care noi o stârpim pentru că nu știm să folosim polenul ei înainte de a se împrăștia în vânt.
Planta numită ”ambrozie” aparține familiei Asteraceae și este originară din America, dar s-a răspândit și în Europa, iar în prezent ea poate fi întâlnită peste tot în zonele de stepă. La noi în țară poartă numele de ”iarbă de pârloagă” și este specifică zonelor de câmpie și dealuri joase.
Ambrozia este înaltă de 50-100 centimetri și crește sub formă de tufă. Are rădăcină pivotantă, bine dezvoltată, care pătrunde în pământ la adâncime de peste un metru (1,2-1,5 metri). Frunzele ei sunt alungite și ascuțite spre vârf. Florile au formă de inflorescență și sunt situate în vârful ramurilor sub formă de spic, fiind producătoare de mult polen. Fructul este o achenă acoperită cu spini și are în el o singură sămânță. Planta se înmulțește prin semințe și are o creștere foarte rapidă, depășind celelalte plante din jur. Este rezistentă la secetă, pentru că își trage apa de la adâncime mai mare. Rezistă vara la temperaturi ridicate, iar în perioadele secetoase, în timp ce alte plante din jur se usucă, ea supraviețuiește și astfel se întinde pe suprafețe mari.
Ceea ce ne deranjează la această plantă nu este atât faptul că a început să crească și prin culturile noastre de cereale și de floarea soarelui, cât mai ales faptul că polenul ambroziei produce alergie la personale sensibile. Foarte mulți oameni ajung la spital cu rinite alergice, care se manifestă ca o rinoconjunctivită și astm, iar uneori chiar ca o urticarie.
Polenul ambroziei este răspândit de vânt și ajunge la distanțe mari, iar faptul că planta are o perioadă lungă de înflorire de la mijlocul lunii iulie și până la sfârșitul lunii septembrie, aceasta face ca în aer să existe polen și multă lume pe timpul verii să aibă de suferit de pe urma ei. Din această cauză în multe țări, printre care și țara noastră se iau măsuri de stârpire a acestei ”buruieni”.
Pentru stârpirea plantei numite ambrozie se recomandă:
- Cosirea manuală sau mecanică a terenurilor acoperite de această plantă.
- Tunderea din zonele unde nu poate fi cosită (în parcuri, pe marginea șoselelor și a căilor ferate).
- Smulgerea manuală folosindu-se echipament de protecție.
- Erbicidarea culturilor agricole mai ales primăvara.
Iată o plantă cu un nume atât de frumos, care te face să te gândești la o băutură dulce și plăcută și care produce foarte mult polen, care ar putea fi folosit, este considerată periculoasă pentru sănătatea omului, iar noi o stârpim. Se cuvine să ne oprim atenția și asupra băuturii miraculoase numită ambrozie, care era atât de lăudată de vechii greci și o numeau ”hrana zeilor” și despre care a amintit și Homer în scrierile sale.
Ambrozia, licoarea miraculoasă, faimosul elixir care, așa cum spun legendele vechilor greci, era băută numai de zei, s-ar părea că este miedul sau o băutură asemănătoare cu el, care are la baza ei mierea și polenul.
Miedul este o băutură obținută prin fermentare din: miere polifloră, polen sau păstură, apă curată de izvor și plante aromatice. Această rețetă are o vechime de mii de ani. Miedul a fost prima băutură alcoolică fermentată apărută cu mult înaintea băuturilor obținute din fructe, struguri sau cereale. Miedul se mai numește și hidromel sau vin din miere și este un veritabil cockteil de vitamine, enzime și hormoni naturali. Este un afrodisiac și dă o stare de relaxare și de bună dispoziție. Specialiștii de azi îi recunosc meritele sale în tratarea infertilității.
În prezent miedul are multe întrebuințări terapeutice, datorită faptului că într-adevăr contribuie la sănătatea omului: redă pofta de mâncare, îmbunătățește starea de spirit, tratează infertilitatea și conține multe vitamine. Se folosește și ca desert la masă, căci are un gust plăcut, dulce acidulat, puțin alcoolizat. În zilele noastre rețetele de mied s-au îmbunătățit considerabil și au apărut diferite variante de mied. Se prepară mied și din siropurile naturale ale diferitelor fructe în amestec cu miere, polen, apă și plante aromatice, dar tot pe bază de fermentație. Vechea rețetă care datează de mii de ani se respectă. Strămoșii noștri obișnuiau să dea numele de ”ambrozie” lăptișorului de matcă cu care se hrănește regina albinelor și păsturii cu care se hrăneau albinele pe timpul iernii. Din vechi timpuri românii au produs mied în gospodăriile lor prin fermentarea mierii de albine și a polenului, dar ei îl numeau ”vin din miere”. Acest produs apicol are o vechime considerabilă pe meleagurile noastre și este de foarte bună calitate.
Navigare în articole
Acoperământul Maicii Domnului→