Conștiința – cea mai superioară formă de gândire

Conștiința este cea mai superioară formă de gândire, intuitivă, rapidă, duhovnicească și sfântă. Aceasta este gândirea de natură îngerească, pe care ne-o dăruiește Dumnezeu în momentul în care ajungem la maturitatea de gândire, de vorbire și dobândim un comportament mai echilibrat. Omul ajuns la maturitate, capătă experiență de viață mai multă și dobândește oarecare înțelepciune proprie, care-l ajută să facă deosebirea mai clară și mai sigură între ceea ce este bine să facă și ceea ce nu este bine.

Noi facem un pas înainte și dobândim o stare sufletească mai bună, din momentul în care putem face deosebirea între bine și rău, între ceea ce ne dă Dumnezeu să facem, pentru că avem nevoie de ele, sunt necesare și ceea facem din voia noastră proprie, pentru că ne place nouă să le facem sau pentru că ne luăm după alte ființe din jur și ne lăsăm influențați de ele.

Dacă vrea Dumnezeu, când ajungem la maturitate, ne trezește la lucrul cel bun conștiința, cea mai superioară formă de gândire și dobândim ”intuiție duhovnicească” de natură îngerească.

Conștiința este duhul nostru conștient, de natură îngerească, cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe omul pământesc Adam, făcut din țărână pământească și din energie vie dumnezeiască. Conștiința este duhul nostru intermediar, pus de Dumnezeu între mintea și inima omului, între duhul ceresc de formă dilatată și energiile pământești de formă concentrată.

Conștiința este o Scânteie Dumnezeiască pusă în sufletul omului, care marchează locul prin care intră în noi energiile sfinte, cele pe care ni le dăruiește Dumnezeu din Sine Însuși și care arată originea noastră divină. Într-adevăr noi nu suntem făcuți numai din țărână pământească, ci și din energie vie dumnezeiască, dăruită nouă chiar de Dumnezeu din Sine Însuși, în chip de Suflare Dumnezeiască (Facerea 2,7).

Conștiința este Glasul lui Dumnezeu din om, pentru că la nivelul nostru conștient comunică Dumnezeu cu noi și ne mustră, ne arată ce am greșit, ca să îndreptăm, să corectăm, să revenim la normal. Noi simțim mustrările de conștiință, dar nu știm cine ne mustră. De multe ori mergem înainte nepăsători și nu îndreptăm ce am greșit, nici măcar nu cerem iertare pentru faptele noastre urâte, degradante pentru un om. Cel mai grav este că uneori nici nu vrem să ne recunoaștem greșelile și inventăm scuze și motive puerile.

Când gândim în felul acesta noi uităm că Dumnezeu este prezent pretutindeni în întreaga Sa Creație și știe totul. El comunică cu noi la nivelul nostru conștient. Conștiința este o putere a sufletului nostru, dăruită chiar de Dumnezeu, care ne îndeamnă în permanență spre Bine și ne ajută să ne îndreptăm greșelile, să nu le mai repetăm.

Conștiința poate fi considerată și ca Legea noastră Morală Interioară prin care noi știm ce este bine și ce este rău. Putem defini conștiința ca o capacitate a omului de a deosebi binele de rău, de a se cerceta, analiza și de a se judeca pe sine însuși și de a percepe realitatea faptică.

Conștiința nu este doar o funcție psihologică legată de procesele de percepție din creierul omului. Conștiința este o realitate sufletească interioară profundă, este o mare putere conștientă dăruită de Dumnezeu omului, ca să ”unească” partea noastră materială (biologică) cu partea noastră duhovnicească (spirituală), din centrul nostru. Se poate spune despre conștiință că este o ”interfață” între duhul viu și materia moartă, între mintea și trupul omului.

În omul cu sufletul curat, conștiința este și ea curată, limpede și puternică. Este o lucrare interioară a duhului sfânt în om. Duhul Sfânt trezește omul la lucrul cel bun, care-l ajută să urce lin și domol spre culmile desăvârșirii umane, dobândind calitățile, virtuțile și puterile necesare unui bun lucrător, care îndeplinește voința lui Dumnezeu Tatăl și poruncile sfinte date de Fiul Său, Domnul Dumnezeu Cuvântul, Luminătorul Universal.

Dacă ne referim la lucrările pe care le face omul, trebuie să scoatem în evidență faptul că există două niveluri diferite de abordare a aceleiași realități: din punct de vedere științific și din punct de vedere teologic. Acestea nu se contrazic, doar că descriu niveluri diferite. Știința se referă la materia din om și la cea din afara noastră, iar teologia se referă la relația omului cu Dumnezeu și la energiile pe care le toarnă din Sine în noi și care sunt vii, active și bine lucrătoare, potrivit nevoilor noastre reale.

Psihologia, este știința care se referă la partea materială (biologică) a omului, la creierul nostru, iar teologia se referă la partea duhovnicească (spirituală), care este vie în întreaga ființă omenească și se află pretutindeni în noi. Este vorba de aceeași realitate, care este abordată din puncte de vedere diferite. Dacă știm că omul are și trup material și suflet energetic uman și duh viu în el, suntem datori să privim lucrurile din toate punctele de vedere, nicidecum ”unilateral”.

Se pierde din vedere faptul că omul nu este numai material, dar nu este nici numai duhovnicesc, deci problema trebuie abordată la modul general, pentru întreaga ființă omenească, trup, sufet, duh, nicidecum parțial. Trupul material pământesc și energia vie dăruită nouă de Dumnezeu din Sine, s-au întrepătruns în cel mai frumos, armonios și echilibrat mod posibil și s-au ”întrețesut” rezultând frumoasa ființă omenească.

Din unirea, întrepătrunderea, conlucrarea și comuniunea lor laolaltă în interiorul aceleiași ființe, a rezultat, o energie nouă, energia umană. A rezultat sufletul omului, căci energia umană este energia din interiorul omului, iar ea este o energie darnică, miloasă și iubitoare de bine, o energie conștientă, rațională, simțitoare de Dumnezeu și inteligentă, de natură îngerească. Așa arată sufletul omului în mod normal și firesc, dacă mergem pe calea ascultării de Dumnezeu.

Și dacă nu mergem pe această cale, ce se întâmplă cu noi? De aceea ne-a trezit Dumnezeu în noi conștiința, cea mai superioară formă de gândire, rapidă, intuitivă, duhovnicească și sfântă, ca să alegem Binele întotdeauna și să ne întoarcem rapid la ascultarea de Dumnezeu, dacă vedem că ne-am rătăcit de la traseu. Numai atunci ne ajută Duhul Sfânt și ne dă din Sine Însuși energie veșnic vie, harică și atotputernică, dacă mergem pe calea cea bună a ascultării de Dumnezeu.

Duhul Sfânt, este Duhul lui Dumnezeu, este Duhul Iubirii infinite, al înțelepciunii desăvârșite, al bunătății nemărginite și al milei fără sfârșit și nu se compară cu duhul nostru inteligent, de natură umană, nici cu duhul nostru mecanic, impulsiv și instinctiv, de natură materială. Deci pe care duh ne bazăm? Care dintre acestea trei este cel mai bun? Duhul Sfânt este Duhul Focului Viu, care purcede din Dumnezeu și care nu ne ucide, ci ne dă viață, pentru că este Focul Iubirii Curate, Părintești și Dumnezeiești. Duhul Sfânt dacă se pogoară la noi ne luminează mintea, ne trezește la lucrul cel bun conștiința, ne aprinde în inimi dorințe comune divino-umane, pe care să le îndeplinim împreună și om și Dumnezeu. Va fi o sinergie, o conlucrare comună, din care avem de câștigat enorm. Câștigăm viață veșnică, energie vie harică dumnezeiască, atotputernică, atotcreatoare de lucruri bune și folositoare, care nu se va termina din noi niciodată, dacă mergem pe calea ascultării de Dumnezeu. O va reînnoi și o va reface Dumnezeu de fiecare dată când ne va mai da o poruncă de îndeplinit, o lucrare de făcut sau o misiune sfântă.