Mangrovele prezintă adaptări care ne uimesc, iar dintre ele mangrova roșie (Rhizophorma mangle) ne atrage atenția în mod deosebit prin felul ei unic de a se înmulți prin semințe vivipare. S-ar părea că și plantele pot naște pui vii, mici plăntuțe ajunse deja la maturitate.
Putem vedea pe planeta noastră adaptări uimitoare, care arată că pragurile pot fi depășite și viața se poate continua și în condiții mai grele, mai vitrege. Mangrovele ne oferă un astfel de exemplu foarte elocvent.
Mangrovele sunt asociații vegetale întâlnite pe țărmurile mlăștinoase ale fluviilor, la vărsarea lor în ocean, dar numai în regiunile cu climă tropicală și subtropicală. În zona de vărsare a fluviilor în oceane, acolo unde mareele sunt foarte puternice, în timpul fluxului apele oceanului pătrund destul de mult pe gura fluviului, în interiorul uscatului, împingând apele fluviului înapoi. Atunci ele inundă zonele joase de pe malurile fluviului, acoperind o mare parte din vegetație. De aceea copacii și arbuștii din lungul fluviilor au o parte a lor acoperită de ape, dar numai în timpul fluxului. După șase ore începe refluxul, iar apele oceanului se retrag la locul lor în ocean, lăsând dezgolite regiunile pe care le-au inundat. Râul își reia cursul lui normal și își duce iarăși apele până la țărm de ocean.
Vegetația întâlnită pe malurile joase ale fluviilor, pe care pătrund apele oceanului în timpul fluxului și se retrag în timpul refluxului, este adaptată la aceste condiții mai vitrege. În acele zone unde este un neîncetat ”dute-vino” al apelor sărate ale oceanului, se întâlnesc numai plante care pot face față și apelor sărate ale oceanului și apelor salmastre ale fuviului rezultate din amestecul de ape. Aceasta este vegetația de mangrove, de fâșii înguste de pădure care se desfășoară în lungul fluviilor, pe ambele lor maluri. Este o vegetație adaptată la condiții mai aparte, căci apele sunt într-o permanentă înaintare și retragere din cauza mareelor puternice.
În aceste condiții vegetația de mangrove, întâlnită în zona de vărsare a fluviilor, își are specificul ei. Copacii, arbuștii și toate plantele din pădurile de mangrove s-au adaptat la un fel de viață acvatică și terestră, la ape sărate și salmastre. Mangrovele și-au format propriul lor ecosistem. Copacii care cresc în aceste zone, au o înfățișare foarte ciudată. Trunchiul lor este sprijinit de numeroase rădăcini aeriene groase și răsucite, care îi țin suspendați deasupra apei, dar bine înfipți în pământ de parcă ar avea niște picioroange. Unii dintre ei chiar sunt numiți ”copacii cu picioroange”. Printre ei se află și mangrovele roșii care se disting de restul mangrovelor nu numai prin înălțimea și prin rădăcinile lor, dar și prin felul unic de a se înmulți prin semințe ”vivipare”.
Semințele lor vivipare, numite propagule sunt de fapt plante complet mature, gata formate, care cresc și se dezvoltă în planta-mamă înainte de a fi trimise în afară ca să devină și ele plante de sine stătătoare. Mangrova roșie produce semințe care germinează în interiorul ei și devin mici plăntuțe vii, mici copăcei. Abia atunci le dă drumul să iasă afară din sine, când semințele sunt ”încolțite”, au deja embrionul format, au și organe care să le ajute să își dezvolte cu repeziciune propriile lor rădăcini, să se fixeze în pământ, să nu fie luate de ape. Se poate spune despre mangrovele roșii că ”nasc pui vii”, nasc mici plăntuțe care pot supraviețui.
”Puiul” de mangrovă roșie are la dispoziție doar 12 ore să se înfigă adânc în pământ până la următoarea perioadă de reflux, când mâlul rămâne descoperit prin retragerea apelor înapoi în ocean. Dacă nu este destul de puternic și înfipt bine în pământ prin rădăcini adânci, următorul reflux îl poate smulge cu ușurință și îl poate duce în largul oceanului. Acesta ar fi sfârșitul lui, dar dacă s-ar întâmpla așa ceva, atunci existența acestei specii de copaci ar fi în pericol de dispariție, deoarece nu s-ar mai putea înmulți.
Dacă semințele ies din planta-mamă, gata încolțite și cu organe prevăzute pentru fixarea rapidă în sol, atunci șansele de supraviețuire sunt mult mai mari, căci micile ”plăntuțe” se pot fixa rapid prin propriile lor rădăcini, până la refluxul următor. Iată ce adaptare uimitoare prezintă mangrovele roșii, care au devenit vivipare din nevoia de a supraviețui în condiții deosebit de vitrege.
Dacă faci o plimbare cu barca pe apele unui fluviu în lungul căruia se află păduri de mangrove roșii, poți avea surpriza să fi lovit de semințele aruncate de plante asemenea unor săgeți, care se înfig puternic în mâlul din jurul copacilor. Dacă semințele ar cădea lin și domol din copaci, ele nu ar avea puterea necesară să se înfigă mai adânc în mâl și să aibă astfel rădăcini mai puternice, capabile să le țină mai bine pentru a nu fi smulse de ape în timpul refluxului următor. Fiind aruncate ca niște săgeți, șansele lor cresc considerabil, căci ele pătrund astfel mai adânc în mâl. Aceste semințe sunt de fapt ”embrionii” care au o formă foarte curioasă. Forma lor arată că acești embrioni deja au formate ”organe” lungi și grele, care în partea lor de sus au o despicătură în care se poate vedea un ”muguraș”, iar în partea lor de jos au un fel de vârf, ca un colț ascuțit, din care vor apărea în câteva ore rădăcini destul de puternice care vor fixa mica plăntuță în mâl și nu va fi luată de ape.
Ne aflăm în fața unei minuni a creației, căci astfel de plante sunt adaptate perfect la aceste condiții de flux și reflux, încât au ajuns să formeze o categorie aparte de ”plante vivipare”. Ele își țin ”sămânța” în interiorul lor mai mult timp, până ce sămânța ”încolțește”, se formează embrionul, îi cresc embrionului ”organele” necesare fixării în mâl, pentru a nu fi luat de ape în timpul refluxului.
Dacă planta-mamă ar da drumul semințelor din ea, ”neîncolțite” așa cum fac alți copaci, semințelor le-ar trebui 2-3 zile doar ca să ”încolțească” și încă aproape o săptămână pentru a-și forma un sistem de rădăcini care să le ajute să se fixeze în mâl. Nu există un astfel de timp în condițiile în care fluxul și refluxul ”mătură” periodic țărmurile joase unde se află mangrovele și din 6 în 6 ore apele oceanului înaintează și se retrag luând cu ele tot ce pot smulge și căra spre ocean. Mangrovele roșii își țin sămânța în ele până încolțește și ajunge la stadiul de embrion cu organe de fixare în sol ca să poată să se prindă cât mai repede în pământ și să supraviețuiască. ”Viviparitatea” produce o scurtare foarte mare a perioadei de germinație. Micuța plăntuță care iese din planta mamă este gata formată și își dezvoltă cu repeziciune rădăcinile fixându-se puternic în mâl. Ea poate rezista să nu fie luată de apele refluxului următor.
Putem spune despre astfel de copaci că ”nasc pui vii”, câtă vreme semințele lor sunt încolțite, au deja formate organe de fixare și sunt gata să se înfigă cu repeziciune în mâl, să își desfășoare sistemul de rădăcini care să le ajute să rămână fixe în pământul pe care cad, supraviețuind și rezistând apelor care se retrag spre ocean? Biologii spun că ”da”, există plante vivipare (care nasc pui vii). Când o mangrovă roșie îndeplinește în propriul ei organism ceea ce în mod normal și firesc trebuie să se întâmple în sol și dă drumul din ea la mici ”plăntuțe”, gata formate, capabile să supraviețuiască și să crească, să se dezvolte, să ajungă la maturitate, la vârsta la care se vor înmulți și ele la fel ca părinții lor, astfel de plante pot fi numite ”vivipare”. Acele mici plăntuțe vii, numite propagule, sunt de fapt puii mangrovelor roșii.
Navigare în articole
Acoperământul Maicii Domnului→