Omenia – Treaptă spre Divin

Omenia este treaptă spre divin. Dacă nu ne străduim să fim oameni cu adevărat și să câștigăm acele calități sufletești, care să ne ajute să ne ridicăm cu mult deasupra animalelor pământești, nu putem spera să dobândim o viață mai bună, mai curată, mai pură, mai aproape de „asemănarea cu Dumnezeu”.

Având cea mai bună alcătuire posibilă și fiind făcuți din toate felurile de energii lucrătoare care au participat la „facerea lumii”, noi, oamenii, dacă ascultăm de Dumnezeu în permanență, vom ști ce să facem cu energia din noi. Dacă avem grijă să ne păstrăm alcătuirea bună ce ne-a fost dată, ne vom bucura de prezența lui Dumnezeu continuu, vom auzi Glasul Său și ne va alimenta continuu Duhul Sfânt cu energie vie dumnezeiască din Sine Însuși.

Energiile lui Dumnezeu sunt veșnic vii, active și bine lucrătoare. Ele activează, trezesc și pun în mișcare rapid, toate energiile, forțele și puterile noastre omenești, cu care ne-a înzestrat Dumnezeu din prima clipă a vieții noastre ca ființe vii de natură omenească (Facerea 2,7).

Sfintele energii dumnezeiești sunt singurele energii din lume, care sunt veșnic vii și inepuizabile, căci ele radiază și se degajă continuu din Dumnezeu. De aceea tot spațiul din jurul Său nu este gol, ci este plin de energie vie dumnezeiască, degajată, radiată sau suflată de Dumnezeu din Sine, în chip de dorințe arzătoare, cu înfățișare de flăcări vii vâlvâitoare. Dacă noi am înțelege această realitate și felul în care Îl putem simți pe Dumnezeu prin energiile Sale, am înțelege și ce fel de energii ne-a dăruit nouă, în momentul în care deși ne-a făcut din țărână pământească „a suflat” în fața noastră, energie vie dumnezeiască din Sine Însuși. Omul este o ființă vie cu trup material și cu energie vie dumnezeiască, cu suflet viu în el, de formă caldă, luminoasă și plină de har.

Sufletul omului este de altă natură decât sufletul animalelor pământești, datorită faptului că în fața noastră a suflat Dumnezeu energie vie dumnezeiască din Sine Însuși și ne-a ridicat la un nivel de viață foarte înalt. Noi avem un suflet cald, luminos, sfânt și frumos, de natură dumnezeiască. Ce bine ar fi dacă am avea grijă să-l păstrăm intact, în forma lui autentică, originală, exact așa cum ni l-a dat Dumnezeu. Ce bine ar fi dacă am avea grijă de noi, să nu ne răcim, să nu ne pierdem căldura iubirii curate, să nu devenim reci și nepăsători față de celelalte ființe din jurul nostru.

Noi avem și energie concentrată în sine în chip de „țărână pământească”, dar avem și energie vie dumnezeiască, autentică, originală, suflată chiar de Dumnezeu din Sine Însuși. Noi suntem făcuți din energii extreme: din energii care dorm de veacuri închise în ele, în nucleele lor centrale, dar și din energii veșnic vii, active și bine lucrătoare conform dorinței lui Dumnezeu și poruncilor sfinte date de Fiul Său. Având o astfel de alcătuire, este clar că legătura noastră cu Dumnezeu este esențială pentru noi, este vitală. Nu avem voie să acționăm mecanic, impulsiv și instinctiv, la fel ca animalele mamifere din jurul nostru, chiar dacă avem și noi trup material la fel ca ele, pentru simplul fapt că noi nu suntem animale. Noi suntem ființe cu mult superioare față de ele. 

Când omul se va deschide pe sine însuși spre cei din jur „de bunăvoia lui” cu dorința sinceră și curată de a-i ajuta, fără să fie împins de egoism, de lăcomie, de interese personale și de dorința de câștig propriu, atunci comportamentul lui va reveni la normal. Când omul se va simți împins de propria lui conștiință omenească să comunice prietenește cu semenii lui, să aibă cu ei relații de iubire frățească și colegială, când se va oferi să-i ajute pe cei care au nevoie de ajutor, va face „un pas înainte” spre viitor, spre o stare sufletească normală și firească pentru un om.

Omenia presupune milă, compasiune față de cei din jur, iubire frățească și colegială și dorința sinceră și curată de a-i ajuta pe cei care au nevoie de ajutor. Omenia este o treaptă spre îndumnezeirea omului. Dumnezeu va aprecia „strădania” fiecărui om și „deschiderea lui sufletească” spre cei din jur și „îl va răsplăti” pe fiecare, după cum merită pentru „faptele lui”.

Toate acestea se vor vedea la urmă, la sfârșitul faptelor noastre. Se va vedea dacă fiecare faptă a omului este bună sau rea sau mediocră. După fiecare faptă bună, omul va simți căldura dulce și plăcută a „mângâierii” Părintești și Dumnezeiești. Omul va simți în inima lui „aportul” substanțial de energie proaspătă”, actuală, potrivită cu nevoile lui reale, deoarece Dumnezeu știe exact ce să-i dea fiecărui om. După faptă așa este și răsplata, ca să înțelegem și să știm cum este bine să ne comportăm, dar și ce este bine să facem și ce nu.

Pentru faptele rele, urâte și degradante, comise de noi, care sunt „nepotrivite” cu starea bună de „Om”, de ființe raționale, inteligente, conștiente de starea noastră reală și de puterile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, fiecare om va simți „consecința” lor. Va simți efectul comportamentului lui deviat de la normal, față de cei din jur și va suporta urmările care decurg. Va simți o nemulțumire sufletească și un gol în inima lui, ca urmare a lipsei de energie divină, pe care ar fi putut să o câștige, dacă ar fi avut un comportament potrivit pentru un om și nu deviat de la normal. Dar va simți și dezaprobarea celor din jur și mustrările lor.

Dacă omul își umple conștiința, care este Cartea Vieții lui, cu fapte bune, va câștiga răsplata pe care o merită, va câștiga energii proaspete, mereu actuale, din Câmpul Energetic Divin. Câmpul lui Dumnezeu este existent pretutindeni în jurul nostru, ca energie „de fond” a spațiului, ca energie „de bază” a Creației, ca energie „de temelie” a celor făcuți și zidiți de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa Divină.

Dacă omul își umple conștiința, Cartea Vieții lui, cu fapte rele, urâte, mizerabile, incompatibile cu starea bună de om ce i-a fost dată, dacă omul se comportă ca un animal fără minte, lipsit de rațiune, de conștiință, de bunul simț al echilibrului sufletesc, atunci conștiința acelui om se va îngreuna și îl va trage în jos, spre lumea de formă materială a făpturilor pământești. Un astfel de om nu se va putea înălța la o stare mai bună, nu va putea urca pe o treaptă superioară, nu va putea deveni înger pământesc și nici slujitorul lui Dumnezeu, așa cum trebuie fie un adevărat om.

Aceasta este menirea omului și slujba pe care vrea Dumnezeu să ne-o dea nouă, tuturor oamenilor. Dar ca să ajungem să devenim îngeri și slujitorii Săi la nivelul acestei lumi de formă materială, trebuie ca mai întâi de toate să ne străduim să câștigăm „virtutea Omeniei” și să devenim oameni cu adevărat. Omenia presupune dărnicie, milă, compasiune față de cei din jur și dorința sinceră și curată de a-i ajuta pe cei care au nevoie de ajutor. Fără aceste minime calități sufletești nu vom putea să „pășim” pe o treaptă superioară și să sperăm că vom deveni îngeri.