Cămila, animal foarte răbdător, dar și foarte răzbunător

Cămila (Camelus) este un mamifer erbivor rumegător caracteristică zonelor de deșert. Există două specii de cămile: dromaderul, cămila cu o singură cocoașă și cămila bactriană, cămila cu două cocoașe. Dromaderul trăiește în Africa de Nord, în Deșertul Sahara și în Sud-vestul Asiei, în Deșertul Arabiei, iar cămila bactriană, trăiește în Asia Centrală, în Deșerturile Gobi și Taklamakan. Se întâlnesc cămile și în Australia, pentru că ele au fost aduse de britanici în secolul al XIX-lea pentru a fi folosite la transporturile din zonele deșertice.

Cămila este un animal de mari dimensiuni care poate ajunge la greutatea de 700 kg. În dreptul greabănului dromaderul atinge proape 2 metri jumătate, iar cămila bactriană poate depăși înălțimea de 3 metri. Cămila, indiferent de specia din care face parte, se numără printre animalele mari. Corpul ei masiv se sprijină pe cele patru picioare care se termină cu copite. Coada este scurtă, abia ajunge la jumătate de metru. Are un gât lung și puternic. Capul cămilei este de formă alungită, cu ochi protejați de două perechi de pleoape și gene foarte lungi, care o ajută să facă față furtunilor de nisip din deșert. Cămila are o dantură puternică, acoperită de două buze mari și groase, cea superioară fiind despicată. Nările cămilei se pot închide pe laterală ca să nu intre nisipul în ele.

Cămila mănâncă iarbă, cereale, cactuși și alte plante care cresc prin deșert. La nevoie mănâncă și oase și hoituri. Este adaptată perfect la viața de deșert. Ea poate să reziste fără hrană și apă timp îndelungat. Este vestită pentru rezistența ei la căldură și la cât de mult poate răbda de foame și de sete. Cămila poate rezista 30 de zile fără hrană și două săptămâni fără apă. Este supranumită ”corabia deșertului”, pentru mersul ei legănat și pentru că este singurul mijloc de transport prin deșerturile în care nu există nici șosele, nici căi ferate. Rămânem uimiți văzând-o cum străbate deșertul atât de multe zile fără să bea un strop de apă. Oamenii de știință i-au studiat organismul cu foarte mare atenție. Cocoașa ei nu este altceva decât un depozit de grăsime, din care consumă atunci când nu are ce mânca.

Conducătorii de caravane, înainte de a pleca la drum lung prin deșert, obligă cămilele să bea multă apă. Stomacul cămilei poate primi până la 150 de litri de apă. În 10 minute cămilele pot să bea 100 de litri de apă. Ideea pe care o avem cu toții că rezistența cămilei la sete se bazează pe faptul că depozitează în stomac mari cantități de apă, s-ar părea că este neîntemeiată. Mai mulți factori contribuie la păstrarea apei în organism și la rezistența cămilei la sete. Cămila rezistă la sete pentru că nu pierde prea multă apă nici sub formă de transpirație și nici sub formă de urină. Oamenii de știință au constatat că pe lângă acești factori care ajută cămila să își păstreze apa în organism, un rol foarte important îl are și constituția nasului.

S-a descoperit că mucoasa nazală este acoperită de o substanță ce absoarbe apa, în timp ce căile respiratorii sunt dispuse în formă de spirală – ca un labirint – acoperind o suprafață de 1000 de centimetri pătrați (la om această suprafață ajunge la 13 centimetri pătrați). În acest fel aerul expirat se răcește. Știm cu toții că aerul rece are mai puțini aburi decât aerul cald. În acest fel se micșorează cu 45% cantitatea de apă care în mod normal se pierde prin respirație sub formă de aburi. Iată ce minunat sistem de economisire a apei din organism are cămila! Ea este adaptată perfect la locurile secetoase și pustii în care trăiește.

De mii de ani cămilele au fost domesticite și folosite de oameni la transport și călărie. Ele pot alerga cu viteze de până la 64 km/oră. În zonele deșertice oamenii cresc cămile în număr foarte mare, pentru că sunt animale puternice, de turmă, puțin pretențioase și pot fi folosite pentru transport și călărie, dar sunt crescute și pentru carne, lapte și piei. Fiind crescute în captivitate, în gospodăriile oamenilor, cămilele alcătuiesc turme mari în care, la un grup de câteva zeci de femele se află un singur mascul dominant.

Cămila naște un singur pui pe an și gestația durează între 360-440 de zile. Puiul este alăptat un an, dar rămâne atașat în continuare de mama lui până pe la 3-4 ani. Stăpânul lui începe să-l obișnuiască să transporte greutăți, la început mai mici și pe măsură ce crește îi pune în spate greutăți din ce în ce tot mai mari. Cămilele care sunt folosite la călărie și la transport sunt dresate să îngenuncheze pentru a fi călărite sau pentru a li se pune în spate bagaje. După vârsta de un an și puii sunt învățați să îngenuncheze și să ascute de comandă.

Cămilele nu sunt considerate animale agresive, cu toate că pot mușca și pot lovi cu picioarele. Dacă le agresezi, nu te mușcă, dar te scuipă. Scuipatul lor este foarte urât mirositor, așa că mai bine te porți frumos cu ele. De fapt ele nu scuipă ci își aduc mâncarea din stomac înapoi, în gură și aruncă în cei care le amenință, un lichid amestecat cu salivă, care miroase îngrozitor. Ele nu fac aceasta decât dacă se simt amenințate. Fiind rumegătoare, ele își regurgitează alimentele din stomac pentru a le rumega și le este ușor să le scuipe afară odată cu saliva, dar odată cu alimentele ies și gaze urât mirositoare. Cei care au fost scuipați de cămile sunt mai atenți și se feresc să se poarte agresiv cu ele, căci știu la ce se pot aștepta din partea lor.

Cămila poate răbda de foame, poate răbda de sete, poate răbda să i se pună în spate greutăți foarte mari de până pe la 450 de kilograme, dar nu poate răbda să fie bătută. Dacă este bătută și durerea este foarte mare, îl ține minte pe cel care a maltratat-o și se răzbună chiar și după luni de zile. Îl trântește din spinarea ei în mijlocul deșertului. Aceasta înseamnă că are o memorie foarte bună.